forbidden to remember, terrified to forget.

Era o seară rece de noiembrie. Aparatul stătea așezat pe pervazul făcut din marmură, lângă el fiind o cană de porțelan plină de cafea, bezele și scorțișoară. Am tras mânecile puloverului peste mâinile mele reci, acoperindu-mi degetele lungi și albicioase. Așteptam luna decembrie. Și aveam să o aștept toată seara asta, ultima seară de noiembrie cu o cană fierbinte de cafea alături de mine, aparatul foto fiindu-mi la îndemână. Mi-am închis ochii și am început să mă gândesc la viața perfectă pe care aș fi putut-o avea altundeva, nu în Anglia, cu clima ei ploioasă și friguroasă. Totuși, mi-ar lipsi Big Benul, tot. Chiar și de magazinele pline de femei disperate, care își dădeau sufletul pentru a se înscrie pe o listă de așteptare pentru o geantă Burberry, sau Marc Jacobs. Bineînțeles, eu nu mă stresam pentru asta. Aveam tot ce-mi doream. Orice. Pentru un moment mi-am deschis ochii și am privit luna care apare grațioasă pe catifeaua neagră a nopții, aducându-și surorile, stelele, după ea. Am zâmbit ușor și am luat cana fierbinte de cafea în mână, sorbind delicios din ea, rămânând cu urme de bezea pe lângă gură. Cum ar zice ceilalți, „mustăți”.